(This text is for demonstration purposes) The soldier with the green whiskers led them through the streets of the Emerald City until they reached the room where the Guardian of the Gates lived. This officer unlocked their spectacles to put them back in his great box, and then he politely opened the gate for our friends. "Which road leads to the Wicked Witch of the West?" asked Dorothy. "There is no road," answered the Guardian of the Gates. "No one ever wishes to go that way." "How, then, are we to find her?" inquired the girl. "That will be easy," replied the man, "for when she knows you are in the country of the Winkies she will find you, and make you all her slaves." "Perhaps not," said the Scarecrow, "for we mean to destroy her." "Oh, that is different," said the Guardian of the Gates. "No one has ever destroyed her before, so I naturally thought she would make slaves of you, as she has of the rest. But take care; for she is wicked and fierce, and may not allow you to destroy her. Keep to the West, where the sun sets, and you cannot fail to find her." They thanked him and bade him good-bye, and turned toward the West, walking over fields of soft grass dotted here and there with daisies and buttercups. Dorothy still wore the pretty silk dress she had put on in the palace, but now, to her surprise, she found it was no longer green, but pure white. The ribbon around Toto's neck had also lost its green color and was as white as Dorothy's dress. The Emerald City was soon left far behind. As they advanced the ground became rougher and hillier, for there were no farms nor houses in this country of the West, and the ground was untilled. In the afternoon the sun shone hot in their faces, for there were no trees to offer them shade; so that before night Dorothy and Toto and the Lion were tired, and lay down upon the grass and fell asleep, with the Woodman and the Scarecrow keeping watch. Now the Wicked Witch of the West had but one eye, yet that was as powerful as a telescope, and could see everywhere. So, as she sat in the door of her castle, she happened to look around and saw Dorothy lying asleep, with her friends all about her. They were a long distance off, but the Wicked Witch was angry to find them in her country; so she blew upon a silver whistle that hung around her neck. At once there came running to her from all directions a pack of great wolves. They had long legs and fierce eyes and sharp teeth. "Go to those people," said the Witch, "and tear them to pieces." "Are you not going to make them your slaves?" asked the leader of the wolves. "No," she answered, "one is of tin, and one of straw; one is a girl and another a Lion. None of them is fit to work, so you may tear them into small pieces." "Very well," said the wolf, and he dashed away at full speed, followed by the others. It was lucky the Scarecrow and the Woodman were wide awake and heard the wolves coming. "This is my fight," said the Woodman, "so get behind me and I will meet them as they come." He seized his axe, which he had made very sharp, and as the leader of the wolves came on the Tin Woodman swung his arm and chopped the wolf's head from its body, so that it immediately died. As soon as he could raise his axe another wolf came up, and he also fell under the sharp edge of the Tin Woodman's weapon. There were forty wolves, and forty times a wolf was killed, so that at last they all lay dead in a heap before the Woodman. Then he put down his axe and sat beside the Scarecrow, who said, "It was a good fight, friend." They waited until Dorothy awoke the next morning. The little girl was quite frightened when she saw the great pile of shaggy wolves, but the Tin Woodman told her all. She thanked him for saving them and sat down to breakfast, after which they started again upon their journey. Now this same morning the Wicked Witch came to the door of her castle and looked out with her one eye that could see far off. She saw all her wolves lying dead, and the strangers still traveling through her country. This made her angrier than before, and she blew her silver whistle twice. Straightway a great flock of wild crows came flying toward her, enough to darken the sky. And the Wicked Witch said to the King Crow, "Fly at once to the strangers; peck out their eyes and tear them to pieces." The wild crows flew in one great flock toward Dorothy and her companions. When the little girl saw them coming she was afraid. But the Scarecrow said, "This is my battle, so lie down beside me and you will not be harmed." So they all lay upon the ground except the Scarecrow, and he stood up and stretched out his arms. And when the crows saw him they were frightened, as these birds always are by scarecrows, and did not dare to come any nearer. But the King Crow said: "It is only a stuffed man. I will peck his eyes out." The King Crow flew at the Scarecrow, who caught it by the head and twisted its neck until it died. And then another crow flew at him, and the Scarecrow twisted its neck also. There were forty crows, and forty times the Scarecrow twisted a neck, until at last all were lying dead beside him. Then he called to his companions to rise, and again they went upon their journey. When the Wicked Witch looked out again and saw all her crows lying in a heap, she got into a terrible rage, and blew three times upon her silver whistle. Forthwith there was heard a great buzzing in the air, and a swarm of black bees came flying toward her. "Go to the strangers and sting them to death!" commanded the Witch, and the bees turned and flew rapidly until they came to where Dorothy and her friends were walking. But the Woodman had seen them coming, and the Scarecrow had decided what to do. "Take out my straw and scatter it over the little girl and the dog and the Lion," he said to the Woodman, "and the bees cannot sting them." This the Woodman did, and as Dorothy lay close beside the Lion and held Toto in her arms, the straw covered them entirely. The bees came and found no one but the Woodman to sting, so they flew at him and broke off all their stings against the tin, without hurting the Woodman at all. And as bees cannot live when their stings are broken that was the end of the black bees, and they lay scattered thick about the Woodman, like little heaps of fine coal. Then Dorothy and the Lion got up, and the girl helped the Tin Woodman put the straw back into the Scarecrow again, until he was as good as ever. So they started upon their journey once more. The Wicked Witch was so angry when she saw her black bees in little heaps like fine coal that she stamped her foot and tore her hair and gnashed her teeth. And then she called a dozen of her slaves, who were the Winkies, and gave them sharp spears, telling them to go to the strangers and destroy them. The Winkies were not a brave people, but they had to do as they were told. So they marched away until they came near to Dorothy. Then the Lion gave a great roar and sprang towards them, and the poor Winkies were so frightened that they ran back as fast as they could.
(Acest text are scop demonstrativ) Soldatul cu mustăți verzi i-a condus pe străzile Orașului de Smarald până au ajuns în camera în care locuia Gardianul Porților. Acest ofițer le-a descuiat ochelarii pentru a-i pune înapoi în cutia lui mare, apoi a deschis politicos poarta prietenilor noștri. „Care drum duce la Vrăjitoarea rea din Vest?” întrebă Dorothy. „Nu există drum”, a răspuns Gardianul Porților. „Nimeni nu-și dorește vreodată să meargă așa.” — Atunci cum să o găsim? a întrebat fata. — Va fi ușor, răspunse bărbatul, căci când știe că ești în țara Winkiilor, te va găsi și te va face pe toți sclavii ei. — Poate că nu, spuse Sperietoarea, căci vrem să o distrugem. „Oh, asta e diferit”, a spus Gardianul Porților. „Nimeni nu a nimicit-o vreodată până acum, așa că am crezut, în mod firesc, că vă va face sclave, așa cum a făcut-o pe ceilalți. Vest, unde soarele apune și nu poți să nu o găsești.” I-au mulțumit și i-au luat rămas-bun și s-au întors spre vest, mergând pe câmpuri de iarbă moale presărată ici și colo cu margarete și ranunci. Dorothy încă purta frumoasa rochie de mătase pe care o îmbrăcase la palat, dar acum, spre surprinderea ei, a descoperit că nu mai era verde, ci alb pur. Panglica din jurul gâtului lui Toto își pierduse și ea culoarea verde și era la fel de albă ca rochia lui Dorothy. Orașul de Smarald a fost curând lăsat mult în urmă. Pe măsură ce au înaintat, pământul a devenit mai aspru și mai deluros, pentru că nu existau ferme sau case în această țară a Vestului, iar pământul era cultivat. După-amiaza, soarele le strălucea fierbinte în chip, căci nu erau copaci care să le ofere umbră; încât înainte de noapte Dorothy și Toto și Leul au fost obosiți și s-au întins pe iarbă și au adormit, cu Lemnicul și Sperietoarea vegheând. Acum, Vrăjitoarea rea din Vest nu avea decât un ochi, dar acesta era la fel de puternic ca un telescop și putea vedea peste tot. Așa că, în timp ce stătea la ușa castelului ei, s-a întâmplat să se uite în jur și a văzut-o pe Dorothy adormită, cu prietenii ei în jurul ei. Erau la mare distanță, dar Vrăjitoarea rea era supărată să-i găsească în țara ei; așa că a suflat pe un fluier de argint care îi atârna în jurul gâtului. Îndată a venit în fugă la ea din toate părţile o haită de lupi mari. Aveau picioare lungi și ochi fioroși și dinți ascuțiți. „Du-te la oamenii aceia,” spuse Vrăjitoarea, „și rupe-i în bucăți”. — Nu-i vei face sclavii tăi? întrebă conducătorul lupilor. „Nu”, a răspuns ea, „unul este de tablă și unul de paie; una este fată și alta un Leu. Niciunul dintre ei nu este apt să lucreze, așa că le poți rupe în bucăți mici”. — Foarte bine, spuse lupul, şi s-a repezit cu viteză, urmat de ceilalţi. A avut noroc că Sperietoarea și Woodman erau treji și au auzit lupii venind. „Aceasta este lupta mea”, a spus Woodman, „deci treci în spatele meu și îi voi întâlni pe măsură ce vor veni”. Își apucă securea, pe care o făcuse foarte ascuțită și, în timp ce conducătorul lupilor a venit, Lemnicul de tablă și-a legănat brațul și a tăiat capul lupului de pe corp, astfel încât acesta a murit imediat. De îndată ce putu să ridice securea, a apărut un alt lup și a căzut și el sub muchia ascuțită a armei Lemnului de tablă. Erau patruzeci de lupi și de patruzeci de ori un lup a fost ucis, astfel încât, în cele din urmă, toți zăceau morți în grămada în fața Woodman. Apoi și-a pus toporul jos și s-a așezat lângă Sperietoare, care a spus: „A fost o luptă bună, prietene”. Au așteptat până când Dorothy s-a trezit în dimineața următoare. Fetița s-a speriat destul de mult când a văzut grămada mare de lupi, dar Lemnicul de tablă i-a spus totul. Ea i-a mulțumit că i-a salvat și s-a așezat la micul dejun, după care au început din nou călătoria lor. Acum, în aceeași dimineață, Vrăjitoarea rea a venit la ușa castelului ei și s-a uitat afară cu un singur ochi care putea vedea departe. Ea și-a văzut toți lupii întinși morți, iar străinii încă călătoreau prin țara ei. Acest lucru a făcut-o mai supărată decât înainte și a sunat de două ori din fluierul de argint. Imediat, o mare turmă de corbi sălbatici a venit zburând spre ea, suficient pentru a întuneca cerul. Și Vrăjitoarea rea i-a spus Regelui Corb: „Zboară imediat către străini; scoate-le ochii și fă-i bucăți”. Ciorii sălbatici au zburat într-o turmă mare către Dorothy și tovarășii ei. Când fetița i-a văzut venind, s-a speriat. Dar Sperietoarea a spus: „Aceasta este bătălia mea, așa că întinde-te lângă mine și nu vei fi rănit”. Așa că toți s-au întins pe pământ, cu excepția Sperietoarei, iar el s-a ridicat și și-a întins brațele. Și când l-au văzut corbii, s-au înspăimântat, așa cum aceste păsări sunt întotdeauna prin sperietoare, și nu au îndrăznit să se apropie. Dar Regele Corb a spus: "Este doar un om de pluș. Îi voi ciuguli ochii." Regele Crow a zburat spre Sperietoare, care a prins-o de cap și i-a răsucit gâtul până a murit. Și apoi o altă cioară a zburat spre el, iar Sperietoarea și-a răsucit și ea gâtul. Erau patruzeci de corbi și de patruzeci de ori Sperietoarea și-a răsucit un gât, până când în cele din urmă toți zăceau morți lângă el. Apoi le-a chemat pe tovarășii săi să se ridice, iar ei au pornit din nou în călătorie. Când Vrăjitoarea rea s-a uitat din nou afară și și-a văzut toți corbii întinși la grămadă, s-a înfuriat groaznic și a suflat de trei ori în fluierul ei de argint. Îndată s-a auzit un bâzâit mare în aer și un roi de albine negre a venit zburând spre ea. „Du-te la străini și înțepă-i de moarte!” porunci Vrăjitoarea, iar albinele s-au întors și au zburat cu repeziciune până au ajuns acolo unde mergeau Dorothy și prietenii ei. Dar Woodman îi văzuse venind, iar Sperietoarea hotărâse ce să facă. „Scoate-mi paiele și împrăștie-le peste fetiță, câine și Leu”, i-a spus Lempărătorului, „și albinele nu le pot înțepa”. Așa a făcut Woodman și, în timp ce Dorothy stătea întinsă lângă Leu și îl ținea pe Toto în brațe, paiele i-au acoperit în întregime. Albinele au venit și nu l-au găsit pe nimeni în afară de Lemnicul pe care să-l înțepe, așa că au zburat spre el și și-au rupt toate înțepăturile de tablă, fără să-l rănească deloc pe Lemnicul. Și cum albinele nu pot trăi când le sunt rupte înțepăturile, acesta a fost sfârșitul albinelor negre și stăteau împrăștiate în jurul Woodman, ca mormane mici de cărbune fin. Apoi Dorothy și Leul s-au ridicat, iar fata l-a ajutat pe Lemnicul de Cotit să pună din nou paiele în Sperietoare, până când a fost la fel de bun ca întotdeauna. Așa că au început încă o dată călătoria. Vrăjitoarea rea a fost atât de furioasă când și-a văzut albinele negre în grămezi mici ca cărbunele fin, încât a bătut cu piciorul, și-a rupt părul și a scrâșnit din dinți. Și apoi a chemat o duzină dintre sclavii ei, care erau Winkii, și le-a dat sulițe ascuțite, spunându-le să meargă la străini și să-i distrugă. Winkies nu erau un popor curajos, dar trebuiau să facă ceea ce li se spunea. Așa că au plecat până s-au apropiat de Dorothy. Apoi Leul a scos un vuiet mare și a țâșnit spre ei, iar bieții Winkies au fost atât de speriați încât au fugit înapoi cât au putut de repede.
⛵ This service allows compatible applications to easily counteract small device movements within their user interface. 🏝️ This can improve screen readability and possibly alleviate motion sickness while on the go, e.g. while reading in a moving vehicle. 🛡️ The app needs your permission to know which window is visible on the screen. It does not read window contents. ℹ️ Find more info, implementation details and examples on: github.com/Sublimis/SteadyScreen
⛵ Acest serviciu permite aplicațiilor compatibile să contracareze cu ușurință mișcările mici ale dispozitivului în interfața lor cu utilizatorul. 🏝️ Acest lucru poate îmbunătăți lizibilitatea ecranului și poate atenua răul de mișcare în timpul mersului, de ex. în timp ce citește într-un vehicul în mișcare. 🛡️ Aplicația are nevoie de permisiunea dvs. pentru a ști ce fereastră este vizibilă pe ecran. Nu citește conținutul ferestrei. ℹ️ Găsiți mai multe informații, detalii de implementare și exemple pe: github.com/Sublimis/SteadyScreen
This sets the desired sensor rate. Higher values may consume more battery. This may differ from the measured sensor rate as the system ultimately decides which rate to provide.
Aceasta setează rata dorită a senzorului. Valorile mai mari pot consuma mai multă baterie. Aceasta poate diferi de rata măsurată a senzorului, deoarece sistemul decide în cele din urmă ce rată să furnizeze.
None
user
The soldier with the green whiskers led them through the streets of the Emerald City until they reached the room where the Guardian of the Gates lived. This officer unlocked their spectacles to put them back in his great box, and then he politely opened the gate for our friends.
"Which road leads to the Wicked Witch of the West?" asked Dorothy.
"There is no road," answered the Guardian of the Gates. "No one ever wishes to go that way."
"How, then, are we to find her?" inquired the girl.
"That will be easy," replied the man, "for when she knows you are in the country of the Winkies she will find you, and make you all her slaves."
"Perhaps not," said the Scarecrow, "for we mean to destroy her."
"Oh, that is different," said the Guardian of the Gates. "No one has ever destroyed her before, so I naturally thought she would make slaves of you, as she has of the rest. But take care; for she is wicked and fierce, and may not allow you to destroy her. Keep to the West, where the sun sets, and you cannot fail to find her."
They thanked him and bade him good-bye, and turned toward the West, walking over fields of soft grass dotted here and there with daisies and buttercups. Dorothy still wore the pretty silk dress she had put on in the palace, but now, to her surprise, she found it was no longer green, but pure white. The ribbon around Toto's neck had also lost its green color and was as white as Dorothy's dress.
The Emerald City was soon left far behind. As they advanced the ground became rougher and hillier, for there were no farms nor houses in this country of the West, and the ground was untilled.
In the afternoon the sun shone hot in their faces, for there were no trees to offer them shade; so that before night Dorothy and Toto and the Lion were tired, and lay down upon the grass and fell asleep, with the Woodman and the Scarecrow keeping watch.
Now the Wicked Witch of the West had but one eye, yet that was as powerful as a telescope, and could see everywhere. So, as she sat in the door of her castle, she happened to look around and saw Dorothy lying asleep, with her friends all about her. They were a long distance off, but the Wicked Witch was angry to find them in her country; so she blew upon a silver whistle that hung around her neck.
At once there came running to her from all directions a pack of great wolves. They had long legs and fierce eyes and sharp teeth.
"Go to those people," said the Witch, "and tear them to pieces."
"Are you not going to make them your slaves?" asked the leader of the wolves.
"No," she answered, "one is of tin, and one of straw; one is a girl and another a Lion. None of them is fit to work, so you may tear them into small pieces."
"Very well," said the wolf, and he dashed away at full speed, followed by the others.
It was lucky the Scarecrow and the Woodman were wide awake and heard the wolves coming.
"This is my fight," said the Woodman, "so get behind me and I will meet them as they come."
He seized his axe, which he had made very sharp, and as the leader of the wolves came on the Tin Woodman swung his arm and chopped the wolf's head from its body, so that it immediately died. As soon as he could raise his axe another wolf came up, and he also fell under the sharp edge of the Tin Woodman's weapon. There were forty wolves, and forty times a wolf was killed, so that at last they all lay dead in a heap before the Woodman.
Then he put down his axe and sat beside the Scarecrow, who said, "It was a good fight, friend."
They waited until Dorothy awoke the next morning. The little girl was quite frightened when she saw the great pile of shaggy wolves, but the Tin Woodman told her all. She thanked him for saving them and sat down to breakfast, after which they started again upon their journey.
Now this same morning the Wicked Witch came to the door of her castle and looked out with her one eye that could see far off. She saw all her wolves lying dead, and the strangers still traveling through her country. This made her angrier than before, and she blew her silver whistle twice.
Straightway a great flock of wild crows came flying toward her, enough to darken the sky.
And the Wicked Witch said to the King Crow, "Fly at once to the strangers; peck out their eyes and tear them to pieces."
The wild crows flew in one great flock toward Dorothy and her companions. When the little girl saw them coming she was afraid.
But the Scarecrow said, "This is my battle, so lie down beside me and you will not be harmed."
So they all lay upon the ground except the Scarecrow, and he stood up and stretched out his arms. And when the crows saw him they were frightened, as these birds always are by scarecrows, and did not dare to come any nearer. But the King Crow said:
"It is only a stuffed man. I will peck his eyes out."
The King Crow flew at the Scarecrow, who caught it by the head and twisted its neck until it died. And then another crow flew at him, and the Scarecrow twisted its neck also. There were forty crows, and forty times the Scarecrow twisted a neck, until at last all were lying dead beside him. Then he called to his companions to rise, and again they went upon their journey.
When the Wicked Witch looked out again and saw all her crows lying in a heap, she got into a terrible rage, and blew three times upon her silver whistle.
Forthwith there was heard a great buzzing in the air, and a swarm of black bees came flying toward her.
"Go to the strangers and sting them to death!" commanded the Witch, and the bees turned and flew rapidly until they came to where Dorothy and her friends were walking. But the Woodman had seen them coming, and the Scarecrow had decided what to do.
"Take out my straw and scatter it over the little girl and the dog and the Lion," he said to the Woodman, "and the bees cannot sting them." This the Woodman did, and as Dorothy lay close beside the Lion and held Toto in her arms, the straw covered them entirely.
The bees came and found no one but the Woodman to sting, so they flew at him and broke off all their stings against the tin, without hurting the Woodman at all. And as bees cannot live when their stings are broken that was the end of the black bees, and they lay scattered thick about the Woodman, like little heaps of fine coal.
Then Dorothy and the Lion got up, and the girl helped the Tin Woodman put the straw back into the Scarecrow again, until he was as good as ever. So they started upon their journey once more.
The Wicked Witch was so angry when she saw her black bees in little heaps like fine coal that she stamped her foot and tore her hair and gnashed her teeth. And then she called a dozen of her slaves, who were the Winkies, and gave them sharp spears, telling them to go to the strangers and destroy them.
The Winkies were not a brave people, but they had to do as they were told. So they marched away until they came near to Dorothy. Then the Lion gave a great roar and sprang towards them, and the poor Winkies were so frightened that they ran back as fast as they could.
Soldatul cu mustăți verzi i-a condus pe străzile Orașului de Smarald până au ajuns în camera în care locuia Gardianul Porților. Acest ofițer le-a descuiat ochelarii pentru a-i pune înapoi în cutia lui mare, apoi a deschis politicos poarta prietenilor noștri.
„Care drum duce la Vrăjitoarea rea din Vest?” întrebă Dorothy.
„Nu există drum”, a răspuns Gardianul Porților. „Nimeni nu-și dorește vreodată să meargă așa.”
— Atunci cum să o găsim? a întrebat fata.
— Va fi ușor, răspunse bărbatul, căci când știe că ești în țara Winkiilor, te va găsi și te va face pe toți sclavii ei.
— Poate că nu, spuse Sperietoarea, căci vrem să o distrugem.
„Oh, asta e diferit”, a spus Gardianul Porților. „Nimeni nu a nimicit-o vreodată până acum, așa că am crezut, în mod firesc, că vă va face sclave, așa cum a făcut-o pe ceilalți. Vest, unde soarele apune și nu poți să nu o găsești.”
I-au mulțumit și i-au luat rămas-bun și s-au întors spre vest, mergând pe câmpuri de iarbă moale presărată ici și colo cu margarete și ranunci. Dorothy încă purta frumoasa rochie de mătase pe care o îmbrăcase la palat, dar acum, spre surprinderea ei, a descoperit că nu mai era verde, ci alb pur. Panglica din jurul gâtului lui Toto își pierduse și ea culoarea verde și era la fel de albă ca rochia lui Dorothy.
Orașul de Smarald a fost curând lăsat mult în urmă. Pe măsură ce au înaintat, pământul a devenit mai aspru și mai deluros, pentru că nu existau ferme sau case în această țară a Vestului, iar pământul era cultivat.
După-amiaza, soarele le strălucea fierbinte în chip, căci nu erau copaci care să le ofere umbră; încât înainte de noapte Dorothy și Toto și Leul au fost obosiți și s-au întins pe iarbă și au adormit, cu Lemnicul și Sperietoarea vegheând.
Acum, Vrăjitoarea rea din Vest nu avea decât un ochi, dar acesta era la fel de puternic ca un telescop și putea vedea peste tot. Așa că, în timp ce stătea la ușa castelului ei, s-a întâmplat să se uite în jur și a văzut-o pe Dorothy adormită, cu prietenii ei în jurul ei. Erau la mare distanță, dar Vrăjitoarea rea era supărată să-i găsească în țara ei; așa că a suflat pe un fluier de argint care îi atârna în jurul gâtului.
Îndată a venit în fugă la ea din toate părţile o haită de lupi mari. Aveau picioare lungi și ochi fioroși și dinți ascuțiți.
„Du-te la oamenii aceia,” spuse Vrăjitoarea, „și rupe-i în bucăți”.
— Nu-i vei face sclavii tăi? întrebă conducătorul lupilor.
„Nu”, a răspuns ea, „unul este de tablă și unul de paie; una este fată și alta un Leu. Niciunul dintre ei nu este apt să lucreze, așa că le poți rupe în bucăți mici”.
— Foarte bine, spuse lupul, şi s-a repezit cu viteză, urmat de ceilalţi.
A avut noroc că Sperietoarea și Woodman erau treji și au auzit lupii venind.
„Aceasta este lupta mea”, a spus Woodman, „deci treci în spatele meu și îi voi întâlni pe măsură ce vor veni”.
Își apucă securea, pe care o făcuse foarte ascuțită și, în timp ce conducătorul lupilor a venit, Lemnicul de tablă și-a legănat brațul și a tăiat capul lupului de pe corp, astfel încât acesta a murit imediat. De îndată ce putu să ridice securea, a apărut un alt lup și a căzut și el sub muchia ascuțită a armei Lemnului de tablă. Erau patruzeci de lupi și de patruzeci de ori un lup a fost ucis, astfel încât, în cele din urmă, toți zăceau morți în grămada în fața Woodman.
Apoi și-a pus toporul jos și s-a așezat lângă Sperietoare, care a spus: „A fost o luptă bună, prietene”.
Au așteptat până când Dorothy s-a trezit în dimineața următoare. Fetița s-a speriat destul de mult când a văzut grămada mare de lupi, dar Lemnicul de tablă i-a spus totul. Ea i-a mulțumit că i-a salvat și s-a așezat la micul dejun, după care au început din nou călătoria lor.
Acum, în aceeași dimineață, Vrăjitoarea rea a venit la ușa castelului ei și s-a uitat afară cu un singur ochi care putea vedea departe. Ea și-a văzut toți lupii întinși morți, iar străinii încă călătoreau prin țara ei. Acest lucru a făcut-o mai supărată decât înainte și a sunat de două ori din fluierul de argint.
Imediat, o mare turmă de corbi sălbatici a venit zburând spre ea, suficient pentru a întuneca cerul.
Și Vrăjitoarea rea i-a spus Regelui Corb: „Zboară imediat către străini; scoate-le ochii și fă-i bucăți”.
Ciorii sălbatici au zburat într-o turmă mare către Dorothy și tovarășii ei. Când fetița i-a văzut venind, s-a speriat.
Dar Sperietoarea a spus: „Aceasta este bătălia mea, așa că întinde-te lângă mine și nu vei fi rănit”.
Așa că toți s-au întins pe pământ, cu excepția Sperietoarei, iar el s-a ridicat și și-a întins brațele. Și când l-au văzut corbii, s-au înspăimântat, așa cum aceste păsări sunt întotdeauna prin sperietoare, și nu au îndrăznit să se apropie. Dar Regele Corb a spus:
"Este doar un om de pluș. Îi voi ciuguli ochii."
Regele Crow a zburat spre Sperietoare, care a prins-o de cap și i-a răsucit gâtul până a murit. Și apoi o altă cioară a zburat spre el, iar Sperietoarea și-a răsucit și ea gâtul. Erau patruzeci de corbi și de patruzeci de ori Sperietoarea și-a răsucit un gât, până când în cele din urmă toți zăceau morți lângă el. Apoi le-a chemat pe tovarășii săi să se ridice, iar ei au pornit din nou în călătorie.
Când Vrăjitoarea rea s-a uitat din nou afară și și-a văzut toți corbii întinși la grămadă, s-a înfuriat groaznic și a suflat de trei ori în fluierul ei de argint.
Îndată s-a auzit un bâzâit mare în aer și un roi de albine negre a venit zburând spre ea.
„Du-te la străini și înțepă-i de moarte!” porunci Vrăjitoarea, iar albinele s-au întors și au zburat cu repeziciune până au ajuns acolo unde mergeau Dorothy și prietenii ei. Dar Woodman îi văzuse venind, iar Sperietoarea hotărâse ce să facă.
„Scoate-mi paiele și împrăștie-le peste fetiță, câine și Leu”, i-a spus Lempărătorului, „și albinele nu le pot înțepa”. Așa a făcut Woodman și, în timp ce Dorothy stătea întinsă lângă Leu și îl ținea pe Toto în brațe, paiele i-au acoperit în întregime.
Albinele au venit și nu l-au găsit pe nimeni în afară de Lemnicul pe care să-l înțepe, așa că au zburat spre el și și-au rupt toate înțepăturile de tablă, fără să-l rănească deloc pe Lemnicul. Și cum albinele nu pot trăi când le sunt rupte înțepăturile, acesta a fost sfârșitul albinelor negre și stăteau împrăștiate în jurul Woodman, ca mormane mici de cărbune fin.
Apoi Dorothy și Leul s-au ridicat, iar fata l-a ajutat pe Lemnicul de Cotit să pună din nou paiele în Sperietoare, până când a fost la fel de bun ca întotdeauna. Așa că au început încă o dată călătoria.
Vrăjitoarea rea a fost atât de furioasă când și-a văzut albinele negre în grămezi mici ca cărbunele fin, încât a bătut cu piciorul, și-a rupt părul și a scrâșnit din dinți. Și apoi a chemat o duzină dintre sclavii ei, care erau Winkii, și le-a dat sulițe ascuțite, spunându-le să meargă la străini și să-i distrugă.
Winkies nu erau un popor curajos, dar trebuiau să facă ceea ce li se spunea. Așa că au plecat până s-au apropiat de Dorothy. Apoi Leul a scos un vuiet mare și a țâșnit spre ei, iar bieții Winkies au fost atât de speriați încât au fugit înapoi cât au putut de repede.